Dulce razbunare sau propria capcana?

Nici nu stiu de la ce definitie sa plec... de la DEX ( A-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate. ♦ A-și vărsa focul, mânia, necazul pe cineva.).. de la modul in care priveste biserica razbunarea (Crezi că te răzbuni asupra aproapelui dar te chinuieşti pe tine însuţi. Te dai în braţele pornirii ca unui călău lăuntric care te împresură din toate părţile; şi-ţi sfâşii liniştea. Ce poate fi mai nefericit decât un om mereu stăpânit de mânie?)
Hmmmm... ambele variante definesc acelasi cuvant.. dar intr-un mod atat de diferit!

Poate.. in acest articol voi cita mai mult.. si voi presara printre citate si gandurile mele..
"Daca vrei sa fii fericit o clipa, razbuna-te... daca vrei sa fii fericit o viata, iarta!" Si..din punctul meu de vedere, este cea mai buna cugetare intalnita.
Cum poti cauta fericirea, orbit fiind de razbunarea trecutului? Cum poti pretinde recuperarea timpului pierdut, pierzandu-l in continuare cu un lucru ce nu-ti poate aduce decat o satisfactie de moment (poate) si o epuizare psihica fantastica.

Nu sunt adepta razbunarii, pentru ca nu poate aduce nimic benefic. Raul.. atrage dupa sine rau. Poate cel ce a gresit .. a gresit din prostie.. din lipsa de instruire.. poate atat il taie capul, dar a raspunde cu aceeasi moneda.. cu ce te face mai bun, mai destept? Am considerat mereu.. ca nu exista razbunare mai buna decat sa-l lasi pe cel ce a gresit sa-si dea seama de acest lucru, sa nu-i permiti ca planurile sa-i reuseasca, sa ramai de neatins. Iar daca totusi nu realizeaza... se spune ca exista o Judecata de apoi, isi va primi acolo pedeapsa.

Ma intreb.. toti gresim.. mai mult sau mai putin intentionat. Oare unde s-ar ajunge.. daca fiecare om s-ar razbuna pentru fiecare greseala? Am mai avea timp de noi, de evolutie?

Ma intriga razbunarea! Pentru timpul pierdut.. pentru modul in care te poti pierde... e ca un drog ce te fura... si .. pana sa-ti dai seama.. esti prins adanc in propriile trairi.. in iluzia de fericire ca cel ce te-a ranit sufera. Unde ramai TU ca om, in toata aceasta schema..? Cand e considerat suficient? Cand realizezi cat de tare poate imbolnavi dorinta obsesiva de razbunare? Si mai ales cat de tare iti poate distruge viitorul, pierzandu-te de la un drum normal?

Ma mai intreb... in calitate de victima colaterala.. cum reactionezi? Cum poti salva un om orbit de razbunare? Un om care isi consuma energia, timpul.. si cel mai rau: distruge tot ce are mai bun in suflet.. pentru a plati! culmea! dupa ce a platit deja.. cu suferinta indurata.. plateste in continuare... cu pierderea sufletului.
Imi amintesc un lucru simplu: " e usor sa faci un rau, e mult mai greu sa faci un bine" Ce alegi? Varianta simpla... lipsita de orice, sau varianta complicata.. chiar daca implica provocare, o lupta cu tine (constructiva de aceasta data)?

Nu sunt genul sa intorc obrazul pentru o palma primita.. dar cred in Dumnezeu.. si stiu ca nimic nu ramane nepedepsit.. ca sunt prea mica pentru a judeca si pedepsi.. si mai stiu ca orice rau facut cu intentie se intoarce.. si se intoarce pe copii de obicei. Nu mi-am permis sa fac rau, dar acum, cu atat mai putin, pentru ca imi doresc ca fiul meu sa nu duca in spate poverile mele.

Am vrut sa caut niste articole psihologice pe tema razbunarii.. sperand sa inteleg de acolo logica, dar am gasit ceva mai bun de atat.. si, imi voi asuma riscul de a cita, chiar daca in final citez un preot. Atat de frumos prezinta.. si atat de real..incat nu ma pot abtine sa nu il citez aici.

"

Crezi că te răzbuni asupra aproapelui dar te chinuieşti pe tine însuţi. Te dai în braţele pornirii ca unui călău lăuntric care te împresură din toate părţile; şi-ţi sfâşii liniştea. Ce poate fi mai nefericit decât un om mereu stăpânit de mânie?

Ca şi nebunul furios care nu se bucură niciodată de linişte; care e fără încetare în fierbere, zi de zi furtuna gândurilor lui se înteţeşte şi îşi aduce aminte vorbele şi faptele celui care l-a jignit, îi aude numele? Se umple de grea mânie, ca fiara – şi se frământă în sine fără încetare, îl zăreşte numai? Iată-l căzut pradă groazei, tremurului, ca şi cum ar suferi cele mai mari rele. Îi vede vecinii, un veşmânt, casa, strada? Toate aceste privelişti sunt un chin pentru el.

Când iubim pe cineva, vederea veşmintelor lui, a casei, a străzii pe care stă, ne face de îndată să tresăltăm de bucurie. Asemenea, de vom vedea pe prietenul celor pe care-i urâm şi-i detestăm, casa sau strada lor, sau orice ar fi în legătură cu ei, totul ne sâcâie -şi fiecare din aceste lucruri este pentru noi cauză de răniri repetate şi usturătoare. Pentru ce, aşadar, asemenea împresurări, atâta chin, atâta asuprire? Chiar dacă răzbunătorii n-ar fi ameninţaţi cu chinurile iadului şi doar tortura care ne-o prilejuieşte dorul de răzbunare ar trebui să ne îndemne să iertăm greşelile celor care ne-au jignit.

Asadar, daca între oameni e cu totul nechibzuit ca cineva sa-si faca dreptate singur, lucrurile stau altfel când Dumnezeu este acela care-i judecator…

Voua, El v-a poruncit atât: sa va rugati pentru cel ce v-a jignit. Ce trebuie facut cu aceasta, iata, El a poruncit sa fie lasat pe seama Sa, a Domnului"

Imaginea de inceput... nu este intamplatoare.. este aleasa bine, pentru ca in momentul in care cazi in patima razbunarii... iti ingropi sufletul de timpuriu, iti oferi sansa unui cavou scump, dar gol.. pentru a trai restul zilelor pe pamant in el.